- Cronica Dramatică -
Şaptesprezece pentru teatru(II) de Marina Constantinescu
Vorbeam în numărul trecut despre o clasă de absolvenţi 2008 de la secţia de actorie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca. Clasa profesorului Miklos Bacs. O clasă norocoasă, un profesor meritoriu. Sigur că, dincolo de orice discuţie, există şi hazard în această întîlnire. Şi şansă, de ambele părţi. Şi ochiul teribil al profesorului care alege inspirat la admitere, atunci cînd selecţia conduce, implicit, şi la calitatea lucrului împreună ceva vreme. Contează, categoric, şi din ce poţi să alegi. Dar şi nasul profesorului. După părerea mea, o Gală a absolvenţilor ar trebui să pună în valoare, la urma urmelor, modalitatea de lucru a profesorului cu clasa sa. Pe ce a pus accentul în metoda domniei sale, cum i-a exploatat pe studenţi, cît de complex, cît de la zi este informaţia lor teatrală, cît de tare a fost stimulat apetitul pentru profesiune, pentru teatru, ce a scos din ei şi, nu în ultimul rînd, pe ce mizează el. Ce crede că ar putea să aibă potenţial. Care ar fi capetele de afiş. Toate acestea se pot depista din ce spectacole a pregătit profesorul cu ei pentru finalul studiilor, cum au fost alese textele ca să-i servească cît mai bine pe tineri, cum au fost făcute distribuţiile şi care sînt aşii din mînecă. Misiune deloc simplă. La testul acesta, esenţial pentru vocaţia unui profesor la tipul acesta de studii, trec prea puţini. Paradoxal, nu, dacă privim tabloul teatral din punct de vedere pedagogic. Şcolile de teatru s-au înmulţit nejustificat de mult. Ar trebui enumerate oraşele unde nu sînt facultăţi de teatru ca să isprăvim mai iute. Din punctul meu de vedere, două sînt întrebările cheie, avînd în vedere degradarea alarmantă a acestui tip de învăţămînt universitar, adesea invocată în analizele performanţelor dintr-un spectacol sau altul.
Nu înţelegem ce spun, cum rostesc, ei nu ştiu cine sînt şi ce joacă. Vin pe scenele profesioniste cu tare şi handicapuri enorme, fără prestanţă, fără dicţie, fără cultură teatrală, fără noţiuni de etică, de civilizaţie. 1. Cine sînt profesorii care au clasele de actorie, care lucrează cu studenţii arta actorului? 2. Ce fac sutele de actori care termină în fiecare an, la nivelul ţării? Mi se pare un subiect extrem de important şi mereu ocultat. Cu intenţie. Sînt admise, uneori, lamentaţiile. Ca la români. Neproductive. O analiză lucidă şi responsabilă la nivelul şcolilor de teatru pe această temă mi s-ar părea mai mult decît obligatorie şi onestă. Are, însă, cineva interesul să o facă cu adevărat? Mă tem că nu. Se cultivă cu succes minciuna şi suficienţa. Sîntem formidabili, studenţii sînt geniali. Mereu şi la orice. Toată şcoala. Pe urmă, vin oamenii de specialitate şi le amendează sever interpretările. Cădere bruscă şi brutală în abis. Tinerii aceştia nu au busola valorii. Pentru că nu au fost învăţaţi, educaţi în acest sens. Probabil că o discuţie serioasă ar provoca un cutremur. Ar face să se reevalueze serios autoritatea profesorilor, nivelul pregătirii lor, necesitatea atîtor şcoli, a unor promoţii atît de numeroase - s-a făcut, oare, un studiu de piaţă care să regleze numărul de locuri în funcţie de cerere? - nivelul academic sau nu din aceste instituţii care nu-şi prea justifică existenţa. Mi se pare, în cele mai multe cazuri, un fel de alternativă de slujbe pentru absolvenţi care nu şi-au găsit locul pe o scenă profesionistă, despre care mai nimeni nu a auzit, nu poate să dea detalii, să facă un scurt comentariu. Există şi aici excepţii, se înţelege. Puţine, atît cît să confirme regula. Nu se poate pune un semn de egalitate între valoarea unui actor şi harul său pedagogic. Nu e musai să fii mare actor şi mare profesor. Şi invers. Promoţii foarte bune sau excepţionale nu ies pe bandă. Iar cînd se întîmplă, simţi că speranţa prospeţimii, a profesionalismului se înviorează. Simţi că aer nou pătrunde, în forţă, în breaslă. De cele mai multe ori, sînt fericită cînd observ cîţiva potenţiali actori buni - cinci sau şase - din cincizeci şi ceva de absolvenţi bucureşteni sau cînd intuiesc stofă regizorală la unul sau doi studenţi din anul terminal. În ultimul interval, după seria cu regizori tineri ca Gianina Cărbunariu, Ana Mărgineanu sau Radu Apostol, de pildă, nu a apărut nimic care să atragă interesul şi să confirme. Problema spinoasă rămîne scenografia. Numărul scenografilor ce contează este, cu insesizabile variaţii, acelaşi. Nici un nume nou de rezonanţă. Poate şi de asta entuziasmele mele cînd văd serii bine instruite, atent îndrumate. Conştiinţă profesională şi simţ de răspundere, cu alte cuvinte. Şi în acest context, am apreciat în mod deosebit clasa de actorie Miklos Bacs 2008. Prin preocuparea aplicată pe care am dedus-o din ce am văzut, din dialogul pe care l-am avut cu profesorii şi cu studenţii lor. Modestia venea şi din deschiderea cu care au acceptat să arate, fără cenzură, şi evoluţia lor. Cam cum au fost în anul doi, cînd au lucrat commedia dell'arte şi cum au evoluat. Sau nu. În spectacolul Amor veneţian mi s-a părut mult mai important să observ relaţia lor cu masca, cu dublul, descoperirea personajului interpretat prin intermediul măştii lucrate individual, de fiecare actor, decît unele stîngăcii sau burţi din spectacol. Am înţeles că s-a urmărit studiul improvizaţiei, exerciţiile ca forme de căutare a libertăţii interioare. Umane şi actoriceşti, deopotrivă. Rigoare şi fantezie. Dar şi măsură. Au fost improvizaţii care au plecat de la un cuvînt, de la sensurile primare spre cele secundare, cu ramificaţii spumoase de umor, de poantă acută, bine dozată. Flexibilitatea înseamnă şi inteligenţa cu care sugerezi sau punctezi o situaţie, o poantă. Intuiţia care te fereşte de epuizarea ei, de stoarcerea ei la infinit, pînă cînd dispare şi umbra hazului. Cred că experienţa pe care o au acum, la sfîrşitul anului patru, îi ajută să-şi coteze altfel jocul, să observe singuri drumul pe care l-au parcurs către personaj, dinamica interpretării. Studiul măştii, îmblînzirea ei le-a amplificat dorinţa de cercetare a propriului rol şi, în acelaşi timp, a relaţiei cu celălalt. O atitudine exemplară, pe care au găsit-o devreme. Pe care o au în gesturi, în privire, în atenţia pe care şi-o acordă unii altora fără efort şi fără încetare. Pe scenă şi în afara ei. Nu vreau să fac clasificări, să dau verdicte, să pronunţ nume, să fac speculaţii. Deşi tentaţia e mare. Pe urmă, s-ar putea să fie şi o capcană. Ei au fost foarte bine studiaţi de profesorul lor. Nu ştiu cum ar apărea în alte situaţii, sub alte baghete. Ipostazele singulare, din show-urile pe care le-am văzut, puse la cale de fiecare după regii proprii, nu mai erau atît de convingătoare. Am cîteva intuiţii, însă, dar cred că nu ar fi corect să le anunţ acum. Am să explic de ce. Miklos Bacs a lucrat fantastic cu toţi şi cu fiecare în parte. A căutat să fie puşi în prim plan toţi actorii clasei prin roluri serioase, grele în spectacole pe care multe teatre nu le au în repertoriu. Pianul - Hedda Gabler, Ivanov, Trei surori, Pescăruşul după Ibsen şi Cehov sau Ea după texte de Eugen Ionescu sînt spectacole profunde, cu idei regizorale fine, subtile, confesiuni spirituale de anvergură pe care Miklos Bacs le pune în scenă cu studenţii lui cu o bucurie teatrală imensă. Autentică. Emoţia scenelor de doi sau trei din Ibsen-Cehov, maturitatea interpretării lor, poezia luminilor, jocul cu planul doi, trei, vibraţiile extraordinare ale pianului ca axă a acelei lumi clar-obscure, fragile, o lume dezorientată, haotică, în descompunere, pianul ca punct fix, unic, care mai poate strînge în jurul lui destine intră în memoria mea afectivă şi subiectivă ca momente de teatru mare. Din păcate, nu am văzut tot. Nu am văzut Hamlet, care s-a jucat de cincizeci de ori în stagiunea ce tocmai se încheie şi despre care am citit şi am auzit atîtea. Nu am văzut nici Biloxi blues - cu distribuţia preponderent masculină - nici Monologurile vaginului - pandantul feminin - nici music-hall-ul West side story. Am înţeles, însă, mecanismul aplicat de Miklos Bacs. Varietatea pregătirii acestor studenţi, felul în care au învăţat să caute traseul către un personaj, către text şi context, felul în care îşi stîrnesc sau îşi dozează energiile. O atmosferă matură pe scenă. Interpretări impecabile, fără greş. Inteligenţi în Ionescu. Lucru rarisim şi foarte dificil. Piesele scurte ale lui Eugen Ionescu, publicate, cîteva dintre ele, abia în 2002, au un cod aparte. Au fost puţin cercetate sau jucate, nu sînt cărări săpate, la îndemînă. Actorii aceştia ştiau precis ce joacă. Au înţeles lumea lui Ionescu, a scriiturii lui, universul aparte ca să poată să interpreteze minunat personaje insolite care adoră farsa şi improvizaţia. Ionescu nu este adesea studiat în şcolile de teatru. Guturaiul oniric, Fata de măritat, Salonul auto, Îi cunoaşteţi sînt pietre de încercare pentru actori cu experienţă. Şi bijuterii actoriceşti ale absolvenţilor clujeni. De care mă despart acum. Cu greu. Nu înainte, însă, să trec în revistă promoţia 2008, actorie, secţia română, Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea "Babeş-Bolyai", clasa profesor Miklos Bacs, asistentă Camelia Curuţiu:
GABRIELA CHIRILĂ, ADRIAN DAMIAN, CECILIA DONAT, ANDREA GAVRILIU, TUDOR LUCANU, ŞTEFAN LUPU, IONUŢ MATEESCU, FLORENTINA NĂSTASE, DELIA MARIA OANCEA, ROBERT PAVICSITS, GIORGIANA ELENA POPAN, BOGDAN RĂDULESCU, MATEI IOAN ROTARU, CAMELIA CODRUŢA RUS, ŞTEFAN STATNIC, HORIA SURU, SZEKELY TIBOR.
