emptiness

când el pleacă...parcă ceva din fiinţa ta se rupe şi dispare odată cu el...brusc parcă pământul se clatină sub picioarele tale deja nesigure şi tremurânde

simţi cum deodată toate obiectele din casă îi strigă numele...îi simţi parfumul pe tine, pe perna pe care îl aştepţi cu nerăbdare să-şi odihnească chipul...
dar nu vine...azi nu, mâine nu, poimâine nu...
... e interesant cum, atunci când ne doare ceva, chiar dacă e vorba de o durere fizică sau de una sufletească, noi, oamenii ne ghemuim, de parca am vrea sa fim iar fetusul din pântecele protector al mamei...

sinonimul singuătăţii în materie de reacţie corporală...e tocmai poziţa fetusului. Ca şi cum am vrea să ne regrupăm micile particule rupte din noi...care se mai ţin foarte firav de corpul nostru...de parcă am vrea înapoi în braţele acelei persoane care ne poate oferi siguranţă, protecţie, putere, iubire, acea senzaţie de "măi-măi" (cu care el m-a învăţat, de care am ajuns dependentă...şi pe care o vreau acum...)

în noaptea asta o să adorm, sigur, ghemuită...învăluită încă în mirosul lui, simţindu-i mâna caldă...
.... "măi- măi, măi-măi"....